Publicat de: teatrulmasca | Decembrie 23, 2013

Miscarea pe scena!

La cum este astazi teatrul, a vorbi despre miscarea pe scena pare un nonsens, caci teatrul nu face decat sa spuna niste povesti in cel mai clar stil „la gura sobei”, cu eroi care vorbesc si se misca  de parca ar fi in piata, la magazin, in restaurant. Si inca daca ar fi asa si tot ar fi ceva. In viata de toate zilele, personalitatea fiecaruia dintre noi se manifesta inclusiv prin modul in care ne miscam, gesticulam, stam nemiscati, urcam in tramvai, stam la volan. In viata de toate zilele suntem „personaje” perfecte, fara gresala, avem o biografie extraordinara asumata, reactionam precis, exact. Suntem, cu alte cuvinte, niste creatii actoricesti remarcabile si i-ar fi tare greu juriului lui Caramitru sa se decida cine ar trebui sa fie laureatul Galei.

Urcati pe scena devenim ca niste albatrosi pe uscat, ne miscam aiurea, adesea fara sens, gesticulam nepermis de mult, ne miscam cand ar trebui sa stam nemiscati. Asta pentru ca teatrul este altceva decat viata de toate zilele. Este o alta realitate, cu alte reguli, cu alta filozofie de viata, pe care ne straduim atat cat putem, fiecare dintre noi, actorii, sa o deslusim si sa o aducem in fata publicului.

Rostirea este altfel. Usor afectata pentru ca trebuie sa raspunda unui deziderat cat se poate de simplu, confortul auditiv al spectatorului, care trebuie sa auda perfect oriunde ar sta in sala, oricat de mare ar fi aceasta si orice forma ar avea ea. In plus, cel mai adesea, textul, in viziunea regizorului, reclama un anume sens, uneori nu chiar cel firesc, trebuie o accentuare a unui cuvant in detrimentul altuia, trebuie rostite adesea cateva propozitii ca si cum ar fi  una singura, sunt utilizate inflexiuni care sa puna punctul pe i.

Asadar vorbirea este ALTA decat in viata de toate zilele.

Miscarea nu scapa nici ea acestor modificari, evident, numai ca in teatrul romanesc se acorda o atat de mica importanta miscarii incat vezi adesea personaje corect interpretate din punct de vedere „radiofonic” dar care pacatuiesc teribil la capitolul „vizual”, se misca aiurea, adesea impotriva personajului interpretat.

In plus, este cat se poate de evident ca „pe scena” totul este SEMNIFICATIV, atat vorbirea cat si miscarea, nu-si au locul gesturi care nu sustin nimic, care nu contribuie cu nimic la, din nou, confortul spectatorului.

Asadar miscarea este ALTA decat in viata de toate zilele.

Bine, ma veti intreba, dar daca in viata suntem creatii splendide, de ce nu am izbuti cu aceleasi reguli sa fim si pe scena?

Simplu, pentru ca realitatea scenei este de aproximativ doua ore, iar viata este, orice s-ar spune ceva mai relaxata. Pe scena, in rastimpul celor doua ore trebuie sa traim o drama puternica, sa o consumam, sa ajungem la punctul culminant, sa facem fata conflictului si apoi sa izbutim a trage si cateva concluzii. Realitatea scenei este una metaforica si, ca atare, presupune ridicarea la acest rang a tuturor mijloacelor de expresie folosite de actor, inclusiv rostirea si miscarea.

Adevarul este ca in toate artele, imaginea si sunetul au fost intr-un oarecare consens cu perioada istorica pe care au slujit-o. Oamenii au inteles un tablou sau un pasaj muzical pentru ca acestea respectau oarecum canoanele vremii, desi arta a fost intotdeauna un anuntator al viitorului, marii artisti au fost vizionari, si-au depasit vremea cu mult si, din aceasta cauza au fost adesea neintelesi. In mare parte insa, arta a fost pentru oamenii unei epoci criteriul moral, al frumusetii acceptate, al modului ideal de a vorbi, a se misca. Sunt perioade in care existenta unor personaje intr-o pictura de exemplu nu are nimic a face cu modul real, natural de a se misca al oamenilor, altele in care pictura a devenit un fel de fotografie interpretata.  Cert este insa ca indiferent cum era tratata ” miscarea” intr-o epoca sau alta, ea nu era copie a realitatii, avea ceva in plus, ceva care ii permitea sa fie model, ideal, tinta de atins.

Teatrul asiatic, mai ales formele sale milenare, Kabuki, No, au solutii incifrate de miscare, gesturile sunt purtatoare de semnificatii aparte care pentru noi, europenii nu au niciun fel de sens.

Asadar, miscarea si rostirea pe scena respecta pana la un anumit punct intelesurile ordinare pe care le da epoca in care se produce spectacolul, dar, data fiind nevoia de semnificatie pe care conditia metaforica o impune, atat gestul cat si sunetul trebuie sa se incarce de valori cu totul speciale, trebuie sa EXPRIME, sa fie SEMNIFICATIVE, asadar nu sunt la fel ca in viata de toate zilele.

Spectacolul vietii este una, cel al scenei este cu totul altceva.

Daca pedagogii teatrului romanesc ar intelege asta s-ar cutremura de spaima ca fac un imens deserviciu breslei si teatrului nostru. Modelul „aratarii cum se face” al acelui celebru „fa ca mine” a apus demult si totusi tot asa se preda la noi. Si atunci cum sa nu te miri ca teatrul romanesc este atat de slab la nivelul promovarii limbii nationale si la miscarea pe scena?  Nu mai vorbesc de faptul ca acei care se erijeaza in dascali nu au fost nici macar odata pe scena, nu au apucat niciun rol cat de cat important, in schimb au doctorate date savant cu subiecte despre care nici nu au prea auzit mare lucru. Cum insa subiectul „pedagogia teatrala romaneasca” nu ma preocupa in acest articol ma opresc, dar multe din relele teatrului nostru pornesc de la baza si remedierea lor este o chestiune aproape imposibila ulterior.

Revenind la subiectul nostru, „miscarea pe scena” sa concluzionam ca gestul este purtator de semnificatie adanca si, ca atare, nu poate fi deloc asemanator in consistenta sa gestului din viata de toate zilele, ca se pun probleme specifice scenei, care trebuie sa aiba o distribuire echilibrata a personajelor in fiecare clipa pentru „a nu se rasturana”, care trebuie sa acorde un spatiu privilegiat „prim planului” si care face din miscarea colectiva o valoare aparte. Daca adaugam la toate cele spuse valentele extraordinare pe care le au miscarea intrerupta sau aceea in relanti veti intelege ca a te misca pe scena de la un punct A catre un punct B nu respecta aceleasi reguli in baza carora ne miscam in viata de toate zilele.

Miscarea pe scena este un desert pe care il strabati sau mori!

Din pacate, desi plin de valori, teatrul romanesc nu strabate desertul. Deloc!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: