Publicat de: teatrulmasca | Noiembrie 14, 2013

Meseria de spectator!

Am spus-o tuturor, actori sau studenti, am spus asa cum am invatat si eu de la profesorii si mentorii mei: publicul nu poate fi facut vinovat, publicul are intotdeauna dreptate, publicul este suveran si multe alte prostii de genul acesta. De o bucata de vreme incep sa selectez afirmatiile profesorilor mei, eu insumi fiind acum in situatia de a preda, incep sa selectez, spun, pentru ca multe lucruri nu s-au confirmat, multe tin de domeniul anecdoticului, de multe dintre invataturi nu am avut niciodata nevoie. Au fost profesorii mei necunoscatori in ale meseriei? Nu, fereasca Dumnezeu sa gandesc sau sa spun asta, dar vremurile s-au schimbat, lucrurile au evoluat, altele sunt pretentiile acum, altele sunt obligatiile, altele sunt sansele ca un tanar student sa ajunga actor si inca unul preocupat cu desavarsirea propriei persoane, ce mai, astazi este altceva. Inainte poate ca da, spectatorul era suveran, era intangibil, nu putea fi banuit de ceva, dar astazi, cand se vorbeste de ceva vreme ca venim la teatru impreuna, actor si spectator ca sa gasim raspunsuri la o problema care ne framanta pe amandoi, astazi lucrurile chiar stau altfel. Eu personal cred in aceasta ultima asertiune, anume ca spectacolul are doi poli extrem de importanti, actorul si spectatorul. Am si pus pe site ul teatrului un Cod al spectatorului Masca si imi place sa cred ca macar cativa dintre spectatorii nostri l-au citit.

Aseara s-a petrecut ceva iesit din comun. Spectacol, sala plina, foarte multi tineri cativa mai in varsta si Doamna. O doamna care era asezata in randul I si care, de la inceput la sfarsit a stat cu aceeasi grimasa pe fata, parea ca se uita la o gramada de cartofi, nici macar nu afisa vreun semn ca nu i-ar fi placut ce vedea, pur si simplu era acolo ca sa faca sa treaca o ora si jumatate din viata ei aiurea. Am vazut-o cu totii, au vazut-o si spectatorii pentru ca absolut toata lumea se amuza, privea cu placere, se simtea bine, numai Doamna cu pricina nu. Nu si nu de la inceput la sfarsit.

Ipoteze:

– are un necaz care o impiedica sa se bucure. Posibil, dar in acest caz de ce sa vii la teatru?  Vrei sa scapi de tristete, da, vii la teatru, dar incerci macar sa treci peste durere,  macar incerci.

– ne dusmaneste. Posibil, dar atunci de ce sa vrei sa-ti faci rau singur, de ce sa vii sa vezi un spectacol la un teatru pe care il urasti?

Mi-a parut rau, chiar am fost necajit ca nu a izbutit in niciun moment sa ajung la sufletul acelei Doamne, am avut un acut sentiment ca nu mi-am facut datoria, ca nu am fost destul de bun pentru ca s-o ajut pe acea femeie, as fi vrut sa ma duc la ea si sa-i propun sa-i dau inapoi banii dati pe bilet, numai ca la spectacol participau cei mai buni actori ai teatrului, o gramada de tehnicieni, intregul colectiv PR, Personal si directorul adjunct, femeile de serviciu, plasatoarele, garderobiera si toti, absolut toti isi facusera datoria cu brio, muncisera efectiv pentru ca spectatorii nostri sa se simta bine, toata lumea era zambitoare, toti spectatorii aplaudau in picioare numai Doamna era fara expresie, FARA EXPRESIE.

Dragii mei profesori, ma despart de voi in ceea ce priveste publicul, ma despart sigur si fara regret. Eu sunt un om in varsta acum, am experienta cat incape, pe mine nu ma poate darama un astfel de spectator, dar ce se intampla daca cineva de felul acesta vine la un spectacol in care joaca tinerii actori sau studentii mei, ce se intampla? Poate un tanar sa treaca peste acest soc? Tare mi-e teama ca nu si atunci la ce bun invataturile voastre, la ce bun invataturile mele daca este posibil sa se petreaca asa ceva?

Suntem in secolul XXI, un secol nebun, un secol alergator, un secol al conexiunilor, al like urilor, al nevoii acute de dialog de socializare. Nu poti veni la un spectacol de parca te duci la piata, biletul este totusi un contract intre mine si tine. Eu ma angajez sa fac tot ce imi sta in putere ca tu sa te simti bine, sa pleci de la teatru satisfacut, multumit macar daca nu fericit, dar, pentru Dumnezeu, si tu ai ceva obligatii, mai putine decat ale mele, dar le ai. Imi intri in casa si nu cred ca ai voie sa-mi consideri acoperisul drept unul al unei murdare statii de autobuz. Admit ca este posibil sa nu-ti placa dar in acest caz, bunul simt propune solutii, nu poti privi prin mine de parca nu exist. Aceste lucruri nu pot face parte din contractul nostru, cu atat mai mult cu cat am impins costul biletelor la cel mai scazut nivel din teatrul romanesc.

M-am intrebat cat de nefericita sa fie acea doamna, cat de trista, sau cat de mult sa ne dispretuiasca daca a rezistat aproape doua ore fara sa schiteze macar un zambet de complezenta.

Exista totusi o meserie de spectator, exista reguli pentru asta, exista norme sociale pentru intalnirea noastra, trebuie sa existe.

Aseara am ratat INTALNIREA si sa ma bata Dumnezeu daca din vina mea!

M-am intors acasa nelinistit si profund nefericit dupa aceasta intamplare. Imi voi aduna luni studentii si le voi spune ca profesoii mei nu  au avut dreptate sau ca, incepand din acest moment nu mai au dreptate. Publicul nu este suveran, publicul nu poate trece prin INTALNIREA la care il provoc oricum, nu are dreptul s-o faca, nu-i recunosc acest drept. Imi voi pregati studentii pentru aceste intalniri esuate, pentru aceste momente nimicitoare dar asta ar insemna sa incalc o porunca pe care am primit-o atunci cand am terminat scoala si de la care nu m-am abatut nicio secunda: publicul trebuie iubit.

Adadar, va iubesc in continuare Doamna, dar ati ratat un moment unic din viata dumneavoastra, acela de a fi alaturi de efortul unor actori, alaturi de suferintele iubirii despre care se vorbeste in spectacol, acela de a uita propriile dumneavoastra dureri, acela de a face din propria dumneavoastra viata o solutie pentru convietuire, dialog, fericire.

Mi-ati adus aminte ca trebuie sa-mi pregatesc studentii pentru asa ceva si, pe Dumnezeul meu, imi faceti viata un cosmar caci eu trebuie sa-i pregatesc pentru bucurie, pentru zambet, pentru viata si nu pentru opusul acestora. Ar trebui sa traiesc trei vieti ca sa-mi ajunga pentru astfel de lectii Si inca nu stiu daca as izbuti. Asadar teatrul va merge mai departe, pastrand cu titlu de informatie confidentiala ca uneori da, este posibil si asa ceva. Profesorul meu, Moni Ghelerter ma invata sa fiu pregatit daca voi avea de infruntat un public ostil. Imi spunea „nu te teme, chiar daca vei avea parte de o sala nimicitoare sa joci asa cum te-am invatat eu caci, acolo, undeva, in intunericul salii exista macar un SINGUR spectator pentru care merita sa te straduiesti, unul care te iubeste, te asteapta si este bucuros pentru ca te-a vazut. Pentru acel om merita sa joci chiar daca ii ai pe toti ceilalti impotriva”. Dar despre  cazul dumneavoastra, stimata Doamna, profesorul meu nu a pomenit nimic. Eu ce le spun studentilor mei, multi erau chiar in sala, ce le spun, sa va ignore, sa se prefaca pur si simplu ca nu existati? Nu cred ca pot, nu stiu daca am voie sa o fac.  Meseria de spectator se invata, drumul nu este chiar atat de greu. Nu trebuie venit la teatru daca nu vrei sa afli ceva, daca nu vrei sa te implici, daca nu simti nevoia sa schimbi lumea. Spun asta nu ca sa va oblig la ceva stimata Doamna ci pentru ca eu nu ma pot preface ca nu existati, ca nu contati.Eu port raspunderea pentru fiecare dintre dumneavoastra, spectatorii mei si nu pot dormi linistit cu aceasta povara pe care ati avut amabilitatea sa mi-o adaugati aseara in carca si asa destul de plina de datorii de tot felul.

A fi spectator inseamna ceva mult mai mult acum decat in secolul trecut. Astazi si spectatorul trebuie sa stie MESERIE. Trebuie, Doamna, trebuie, altminteri, in ritmul in care creste populatia globului si descreste preocuparea pentru educatie si cultura, vom ajunge curand sa ne ucidem unii pe altii. Ce-ati zice de urmatorul anunt: veniti la spectacolul CAFENEAUA, puteti aduce arme de acasa, celui care ramane in viata i se ofera un Logan? Posibil sa se ajunga si la o astfel de absurditate, numai ca eu, slava Domnului voi fi ocupat cu socoteala faptelor mele in fata celui care a creat lumea si care ne-a mai si batut la cap ca musai sa ne iubim aproapele! Oare aproapele nu are aceleasi precepte in bagajul sau?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: