Publicat de: teatrulmasca | Septembrie 19, 2013

Sunt lucuri care acum ma lasa indiferent

Consider ca am gresit alergand dupa un spatiu, dupa o sala a noastra, dupa o cladire! Am gresit! Am devenit robii ei, a trebuit sa lucram pentru ea, caci o sala are regulile ei!

Are nevoie de public.

Pai si noi aveam nevoie, eram totusi la inceput. Da, dar una este sa ai un public in aer liber, care sa te vada, sa te placa si, eventual, sa te caute pentru a te revedea si alta este sa slujesti un public dublu, unul de aer liber si un altul de interior care nu este unul si acelasi. Munca noastra a trebuit sa fie dubla, cel putin. Un public de interior se formeaza greu, trebuie sa treaca ani si ani pentru ca o sala sa-si faca „vad”, pentru ca o sala sa beneficieze de un nucleu solid de fani, cu atat mai mult cu cat a noastra este plasata intr-un cartier atat de indepartat de centru, „un cartier dormitor”. In plus, la reticenta cu care publicul opereaza cand este vorba de o sala noua se mai adauga si conformismul publicului romanesc care considera ca a merge la teatru este sinonim cu a merge in centru. Cu alte cuvinte, a merge la teatru intr-un cartier nu este o chestie serioasa, lumea vrea sa evadeze din monotonia cotidiana, vrea sa se plimbe, vrea la oras, vrea pe corso.

Are nevoie de un repertoriu.

Si aici am gresit, caci am considerat ca trebuie sa ofer viitorului meu public un discurs dublu, unul care ma reprezinta, cel non verbal si unul pe care el il intelege mai bine, mai usor, cu care este deja obisnuit, cel verbal. Am creat numeroase spectacole vorbite care au avut darul sa dezorienteze publicul, sa-l faca sa ma considere un teatru la fel ca celelalte, poate mai bun, dar oricum la fel. Crearea unui repertoriu inseamna munca, iar munca, atunci cand faci ceva care este, de fapt, o cedare fata de propriile tale convingeri, este un compromis, nu este decat o pierdere de vreme. Am montat sumedenie de spectacole care s-au bucurat de o apreciere aproape unanima, dar toate nu au fost decat pierdere de timp. Eu trebuia sa montez Hamlet fara cuvinte inca de acum 20 de ani, iar scenariul meu zace inca in sertar.

Are nevoie de notorietate.

O aveam, am construit-o mai ales prin spectacolele la metrou sau in strada, dar publicul din strada nu vine in general si in sala, asa ca notorietatea ca teatru cu sala este inca un deziderat. Construim cu sarguinta chestia asta, dar trebuie timp. Cum facem? In primul rand facand spectacole mai bune decat ale celorlalti. Apoi oferind publicul o stare de confort pe care nu o gaseste in alta parte. Cand intra in sala noastra publicul este asteptat practic de intreg staff-ul teatrului si este primit cu o gentilete pe care nu o gaseste – si nu o va gasi – nicaieri.

Am introdus din aceasta stagiune notiunea de actor-gazda, ceea ce inseamna ca la fiecare spectacol cate un actor al teatrului se va ocupa special de fiecare spectator, va sta de vorba cu spectatorii. le va spune lucruri legate de spectacol, de teatru, de piesa, autor, va semnala aparitiie editoriale, discografice, va face munca de culturalizare si, in plus, va face in direct si anunturile care se fac in mod normal sunt inregistrate pe banda, anunturi legate de fotografiatul si filmatul in sala. La sfarsitul spectacolului va fi garderobier sau va pleca intr-o „excursie” prin teatru cu cei care doresc acest lucru.

La casa de bilete am introdus o statuie vivanta care are o aparitie in geam de doua ori pe zi, la ore de maxim trafic, iar ofertele promotionale la bilete abunda. Mediatizarea vizuala este cat se poate de ampla, realizata prin bannere de mari dimensiuni, la premiere se asterne covorul rosu si, adesea, se bea cate o cupa de sampanie. Dar, notorietatea ca sala este o notiune care se materializeaza extrem de greu, are nevoie de timp, mult timp.

Are nevoie de o tara in care cultura sa nu fie o Cenusareasa!

Romania acestor ani  de capitalism salbatec si mitocanesc nu este acea tara despre care vorbesc eu. Nu mai este. La noi a vorbi despre cultura este o pierdere de timp, este aproape o injuratura de mama, asadar o sala, un teatru trebuie sa mai astepte caci, in vreme de razboi muzele tac ori la noi este un cumplit razboi pentru inavutire cu orice pret, chiar si acela al libertatii si demnitatii. Iata un punct despre care nici nu mai are rost sa vorbesc. Cel putin aici!

Unde ne aflam?

Au trecut aproape 8 ani de cand jucam in sala si publicul inca nu rupe usile, nu sparge geamurile, inca vine cu greutate aici in cartier, prefera luminile orasului. Ce face cartierul? Ei bine, DOARME! Sta pe el, mucezeste, se scarpina in cap, casca, dar nu se urneste sa vada un spectacol care se joaca in cel mai modern teatru din Romania, in cea mai moderna cladire care se afla chiar langa el. Sta in balcon si se gandeste la nemurire. Am avut oameni ca au venit anul acesta la teatru pentru prima oara si care locuiesc chiar in blocul de vizavi. De ce asa de tarziu, i-am intrebat si au ridicat din umeri, de aia!

Noi am slujit publicul acesta cu credinta, ca niste apostoli, am crezut in el, am sacrificat tot pentru el, iar el opteaza pentru alte teatre, daca opteaza cumva si pentru ele. Am considerat, si asta este o alta imensa gresala, ca oamenii din cartier pot constitui marea masa a publicului Teatrului Masca. Eroare, cartierul doarme, nu are nevoie de noi. NU POTI SA FII APOSTOL LA TINE ACASA!

Actorii cu care am pornit la drum, eu insumi am imbatranit, ne-am rupt oasele sufletului slujind un public care nu ne vrea, as zice care nu ne merita. Am imbatranit, domnii mei, creand pentru voi cand as fi putut sa creez pentru mine, as fi putut construi spectacole non verbale asa cum imi doresc, asa cum stiu eu sa le fac, dar am ales sa-mi pierd vremea pentru a realiza spectacole, sau, mai exact, si spectacole pe gustul prezumtivului public. Ca sa-l atrag, ca sa-l educ, ca sa-l determin sa ma inteleaga si sa ma aleaga. Gresit! Un artist creeaza pentru el, iar publicul il admira sau nu, dar il recunoaste dupa stilul sau inconfundabil. V-am slujit degeaba, domnii mei, degeaba mi-am irosit anii si viata!

Am ratat!

Bun, este un lucru sa intelegi asta.

Ce fac?

Aflati, domnii mei, ca nu ma sinucid si, mai ales, NU RENUNT! Nu renunt la crezul meu, la misiunea pe care stiu ca o am. Am pierdut vremea cu voi, dar acum s-a terminat. „Flecarelile femeilor” este ULTIMUL spectacol cu vorbe la Masca. Nu aveti decat sa va duceti la National sau la celelalte teatre, este treaba voastra, este alegerea voastra. La noi veti vedea doar spectacole fara vorbe si le vom juca chiar daca vom fi singuri in sala. Veti intelege fie si dupa ce vom fi murit ca ati avut aici in Cartier, aici in Bucuresti, aici in Romania un colectiv pentru care altii ar fi dat aur.

Voi juca din ce in ce mai putin pentru bucuresteni si voi alege sa plec in tara, acolo unde lumea chiar ma asteapta, unde oamenii chiar ne vor. In tara si in strainatate.

24 de ani de slujire este destul. De acum incolo creez numai ce vreau, numai ce cred, numai ce imi place.

Adio, public!

Adio!

Numai ca eu nu renunt NICIODATA!

Si, chiar daca am irosit 24 de ani, o iau de la inceput!

Mai am niste ani de trait. Sigur mai am si o sa-i traiesc asa cum cred eu ca trebuie, fara sa-i astept pe cronicari, fara sa-i astept pe spectatori, fara sa astept recunoastere, fara sa astept succes. Sunt lucruri care, acum, ma lasa indiferent!

mm

Anunțuri

Responses

  1. Vă înțeleg, câteodată actorul mai dă jos MASCA de pe scena.

  2. Buna ziua.
    Am 39 de ani si locuiesc in Militari (pe str. Dezrobirii, peste drum de Sectia 21 Politie). Pana in 2009 am fost ocupat cu slujba, fiind si plecat din tara vreo trei ani. Din 2010 m-am reintors si am inceput sa vin la Teatrul Masca impreuna cu prietena mea (acum, sotie). Am vazut toate spectacolele, cu trei exceptii: „Cand dragostea poarta paslari”, „Gigi Amoroso” si „Prostia omeneasca” (nu-mi dau seama cum mi-au scapat, probabil n-am fost in tara). Am vazut de trei ori „Una historia de tango” (i-am adus si pe socri, din Crangasi), „Venexia” – de doua ori (inclusiv premiera), la fel si „Cafeneaua”. De la „Canarul” si „Greva” am iesit fascinat de cat de talentati si dedicati sunt tinerii actori de la Masca (inteleg ca sunt studentii dvs.). Pentru comparatie, in ultimii trei ani am vazut trei spectacole la Teatrul National („Egoistul”, cu Radu Beligan, „O scrisoare pierduta” cu Malaele in rolul lui Dandanache, „Toti fiii mei”, de Miller, cu Victor Rebengiuc), unul la Teatrul de Comedie („Autobahn”, dupa Neil LaBute, invitat de un prieten al regizorului) si „Un tramvai numit dorinta” la Bulandra, cu Rodica Mandache.

    Am insistat asupra celor de mai sus pentru a nu va da impresia ca vorbesc doar ca sa ma aflu in treaba. Va inteleg frustrarea, dar, cu tot respectul, cred ca lucrurile sunt mai nuantate.
    In primul rand, nu va puteti propune sa aduceti pe toata lumea, indiferent de varsta, intelect si gusturi, la un acelasi spectacol, sau la o serie de spectacole pe un acelasi calapod. Daca vreti un public matur, gen vecinii din blocurile de peste drum de Masca, atunci e destul de dificil, dar nu imposibil. Stiti, deja, ca oamenii de o anumita varsta inteleg teatrul ca fiind legat de nume precum Caragiale, Delavrancea, Tudor Musatescu, Ion Baiesu, Shakespeare, Tennessee Williams – poate, Eugen Ionesco. Da, sunt conservatori, dar acest conservatorism al generatiilor nascute in 1940-1950-1960 este explicabil si se regaseste in toate domeniile.
    Solutia este sa atrageti publicul tanar, dar asta nu se poate fara informare. Daca nu treci pe strada Uverturii, nici nu stii ca in Militari este un teatru! Din acest punct de vedere, sunt uimit ca la toate reprezentatiile la care am fost, Sala Mare a Teatrului Masca a fost plina-ochi! Caminele studentesti de la Politehnica, Leu si Grozavesti sunt foarte aproape, in camine se pot pune afise si se pot imparti fluturasi. Faceti niste flyers in format .pdf, descarcabili de pe site-ul teatrului. Oameni ca mine si sotia mea ii pot printa color, fiecare cate exemplare poate, distribuindu-i in oras si in cartier. Aveti studenti, poate se ofera voluntari. Nu in ultimul rand, fiecare spectator poate fi un diseminator de informatie: impartiti pliante la teatru, cu recomandarea sa fie puse in scarile de bloc… Sunt sigur ca multi oameni ar raspunde unui apel in acest sens.
    In acelasi timp, ca tot vorbim de tineri, poate ar trebui sa va ganditi la un newsletter, la care sa te poti abona pe internet si din care, de exemplu, sa poti afla cand e programata o premiera si despre ce este vorba intr-un spectacol. O alta idee ar fi abonamentul la teatru, pentru toata stagiunea…

    Cu speranta ca nu va supara mesajul meu si, mai mult, ca va veti regasi optimismul, va transmit cele mai bune urari. La buna vedere, in stagiunea ce vine.

  3. nici vorba sa ma necajeasca, postarea dumneavoastra ma incanta si ma face sa privesc un pic mai optimist lucrurile. rebuie insa sa stiti ca absolut tot ceea ce propuneti am facut. este sigur ca suntem teatrul cu cea mai buna prezenta pe net. In ceea ce priveste afisajul stradal nu stam bine deoarece este foarte scump si teatrul nu-si poate pemite asa ceva, din pacate. Incercam sa compensam printr-o altfel de prezentare la nivelul spatiului pe care il avem, la casa de bilete vom introduce o aparitie inedita a nei statui vivante, bannerele noastre arata altfel si chiar publicul va avea surpriza sa fie ghidat de un actor gazda. Va astept cu drag la deschiderea stagiunii.

  4. Maestre, tot respectul! Asa este si dumneavoastra ( nici macar nu imi permit sa scriu prescurtat ) , nu aveti nevoie de confirmarea mea si a nimanui. Noi, un grup mic de oameni, ne-am obisnuit sa ne sarbatorim aniversarile sau zilele onomastice, cu o invitatie a prietenilor apropiati, la Teatru Masca. Inca de la prima piesa vizionata, prin 2009, ” Cafeneaua ” , am perceput o ” emisie ” cu totul speciala, o emotie pe care niciodata nu o vor reda, cuvintele. Am revenit, spectacol dupa spectacol, cu aceeasi bucurie si incantare, ba chiar am inclus spectacolele Teatrului Masca in programul de sanatate a familiilor noastre : ne purificam mintea, simtirea, emotia, ba chiar fizicul, avand in vedere ca venim mereu, pe jos. E drept ca locuim pe undeva prin cartier, nu foarte aproape, dar am binecuvantat ziua cand v-am descoperit aici, langa noi. Aniversarile fiicei mele au inclus si invitatia mai multor copii la Teatru Masca, si pot spune ca fost o alegere foarte inspirata.
    Rareori, oamenii stiu sa pretuiasca, ceea ce au, cand au. Sau cred ca e mai bine spus, rareori POT sa faca acest lucru. Teatrul Masca va avea succes cu si fara vorbe, pentru aceia care vor sa schimbe, ei insisi, ceva in bine, in viata lor.
    Maestre, cu tot respectul pentru ceea DARUITI oamenilor, exista, pe ici, pe colo, suflete care va asteapta!

  5. Va multumesc mult pentru cuvintele calduroase, fac bine oricui dar mai ales unui om care este pe cale sa piarda tot ceea ce a construit. Ma bucur ca exista astfel de oameni ca dumneavoastra, ma bucur pentru ca teatrul pe care l-am construit este depozitarul unei astfel de iubiri. Asta mi-am dorit de fapt, asta am tot asteptat de atatia ani. Veniti sa vedeti spectacolele noastre acum cat mai este timp, cat mai pot fi vazute.
    Cu drag,
    Malaimare

  6. Multumesc, mult!
    Malaimare


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: