Postat de: teatrulmasca | iulie 4, 2014

Ganduri la sfarsit de stagiune!

A fost, este inca o stagiune incrancenata, niciun fel de rabat, munca la epuizare pana in ultima clipa.
. Vicleniile lui Scapino se indreapta catre premiera si se afla in faza in care musca din asfalt, curge sudoarea pe ei ca in sauna, se confrunta cu lucruri pe care nu le-au mai intalnit, isi confirma lor insisi formulele pe care le-au mai incercat, din cauza oboselii nu se pot relaxa, au nevoie de turneul in Serbia ca sa-si mai traga sufletul, la intoarcere o luam de la capat, iar pe 17 iulie vom trage linie in cadrul unei generale cu public. La intoarcerea din vacanta, in cel mult doua saptamani trebuie sa fie absolut gata pentru deschiderea stagiunii. Ma uit la ei si, desi inima imi da ghes sa-i las in pace, experienta imi spune ca acum trebuie sa tragem mai mult ca oricand. Teatrul este adesea nemilos cu cei care-l slujesc!
. Experienta incredibila: spectacolul Doamna cu catelul va fi adjudecat de catre o echipa formata din tehnicieni de scena si doua membre ale contabilitatii teatrului. Au vrut sa faca asta si i-am incurajat din toata inima. Nu poti lucra in teatru si sa nu stii prin ce trece un actor, cat chin este sa te strecori intr-o marioneta uriasa, sa respiri greu, sa transpiri cumplit si sa fii foarte bun. Se descurca incredibil de bine, descopera impreuna cu Cosmin Cretu care ii antreneaza si cu noi, cei care ii urmarim si-i sfatuim, secretele meseriei de actor, frumusetile si greutatile ei. Vor intra la apa dupa turneul din Serbia. Teatrul este uneori generos cu cei care il slujesc!
. Spectacole cu statui vivante in parcuri din Bucuresti si in cadrul Festivalului Bucurestii lui Caragiale. Este ceva cu totul nou pentru romani, ceva ce nu au mai vazut si nu vor vedea nicaieri pentru ca noi suntem UNICI in acest domeniu. Nu este usor pentru noi, sunt probleme tehnice dintre cele mai stranii, sunt statui care au sunet, unele care nu au, unele au decor, altele nu, marturisesc ca nu m-am asteptat nici eu, care sunt extrem de tipicar la atatea lucruri atat de greu de rezolvat. Este insa o provocare care ne onoreaza, este una pe masura noastra. Teatrul este adesea misterios!
. Turneu in Serbia. Mergem la Smederevo pentru ca trebuie sa fim alaturi de colegii sarbi aflati la mare stramtoare. Teatrul sarb nu mai are finantare, marile lor festivaluri mor. BITEF-ul, cel mai mare festival din sud-estul Europei se zbate in chinuri de neimaginat. Vom juca fara onorariu pentru ei si publicul lor rugandu-ne sa nu ne confruntam si noi cu asa ceva. Vom merge apoi la Vladimirovaci, un sat romanesc unde speram ca PARCUL nostru sa starneasca interes. Vom juca la Cortanovici apoi, un alt festival sarb si ne vom intoarce acasa pentru a continua sa jucam.
. Turneu la Rm. Valcea in cadrul festivalului organizat acolo de Teatrul Ariel. Jucam trei spectacole, doua de exterior si unul de in, vom etala si cateva statui vivante, apoi ne vom strecura in bratele vacantei. Teatrul este ciufut la sfarsit de stagiune, ne intoarce spatele trimitandu-ne in vacanta de unde ne vom intoarce cu un dor nebun. Probabil ca si lui ii va fi dor, dar cui sa vorbeasca salile inchise, magaziile inchise, atelierele inchise, adormitele costume si decoruri? Teatrul isi rumega dorul dupa copiii lui in tristetea linistii si tacerii absolute.
La sfarsit de stagiune TEATRUL moare ca sa poata RENASTE la toamna!

Postat de: teatrulmasca | mai 18, 2014

Intalnire de gradul III – Erwin Piplits

Viena, mai 2014. Turneu al Teatrului Masca la Shauspielhaus cu PARCUL, organizat prin intermediul si cu sprijinul total al ICR Viena.

In urma cu foarte multi ani, mai exact in 1991, am vazut la Viena, la ODEON compania Serapions, condusa de Erwin Piplits in spectacolul NU. Am fost socat, sfaramat, am zburat prin toate cerurile posibile caci, cu numai 11 actori – dansatori izbutise, intr-un spatiu de vis – un fel de uriasa sala de bal, bordata de niste coloane imense – sa aduca o lume de culori, imagini, spatii cum nu mai vazusem. Mi-am dorit sa-l cunosc pe creator, dar Dumnezeu a hotarat altfel si am plecat atunci cu sentimentul ciudat ca se va petrece ceva, ca, desi imposibila in acel moment, aceasta intalnire se va intampla. Probabil ca trebuia sa vina momentul, toate lucrurile au crugul lor, nimic nu este intamplator si totul are o motivatie, un sens, o menire. Am fost de atunci la Viena de numeroase ori si de fiecare data am trecut prin fata Odeonului cu speranta ca a venit clipa si, de fiecare data, urcand in tren sau in avion imi sopteam ” asta este, altadata”.

De data aceasta am spus clar, vreau sa-l intalnesc pe Piplits si voia s-a facut. Insotit de Anca Florea si Irina Cornisteanu – ce mica este totusi lumea noastra – am pasit in teatrul lui cu un sentiment amestecat, mai ales ca maretia de pe scena, asa cum o vazusem eu atunci, cu peste 20 de ani in urma nu se regasea in aglomeratia de decoruri, mobile vechi, birouri improvizate pe capre de lemn, recuzita atarnata de-a valma pe pereti, care insemna spatiul tehnic si organizatoric al uneia dintre cele mai stranii companii din lume. Serapions este alcatuita din 11 actori de nationalitati diferite, niciunul austriac in acest moment, adunati de Erwin Piplits si Ulrike Kaufman(scenograf, creator de costume), care realizeaza un singur spectacol pe an pe care il joaca de cate ori poate, am inteles ca atinge si suta de spectacole, timp in care munceste la urmatorul. Este de vis, ceva ce au izbutit putini oameni in lumea asta si printre ei se numara si Erwin. Pina Baush, Ariane Mnouchkine, Peter Scumann ar fi poate cea mai cunoscuta dintre echipele de artisti norocosi care au izbutit sa faca ceea ce doresc, ceea ce le place, ceea ce cred si care au marcat cu viata si opera lor destinul unui sfarsit si inceput de veac. Au mai fost si altii si ma gandesc la Living Theatre cu Julian Beck si Judith Malina, la Open Theatre cu Nola Chilton, Viola Spolin si Joseph Chaikin, la Odin Teatret al lui Eugenio Barba, dar despre ei altadata.

Intr-un birou magazie, la o masa asezata direct pe niste capre, in fata unui calculator o fatuta care ne priveste uluita nu stiu de ce, pare a se uita catre celalalt birou improvizat intr-un colt de unde vine catre noi un omulet slabut, imbracat ca de lucru, cu parul valvoi si niste ochelari uitati de vreme pe nas. Zambeste oarecum obosit si ne invita in ceea ce am numit biroul directorial, o magazie la fel de aiuristica precum celelalte, de o teatralitate incredibila, caci avea de toate, ca intr-o splendida magazie de teatru, scaune mese,afise, fotografii, machete, recuzita. Ne asezam la improvizatia care tine loc de masa si incepem sa vorbim. Ii spun ca am venit pentru ca vazusem NU acum 20 de ani si ca doream din tot sufletul sa-l cunosc, ii povestesc cate ceva despre noi, despre Masca si apoi il las sa vorbeasca despre el, despre Serapions, despre munca lui si mai ales despre necazurile sale, caci se pare ca le are, politicienii austrieci s-au cam saturat de un artist asa de mare printre ei, vor unii de teapa lor – ce mica este si lumea politicii si cat de tare este ea asemanatoare indiferent pe ce meridian s-ar afla – si ca probabil contractul pe care il are cu Primaria va fi incheiat in 2015 fara o clauza de prelungire si atunci, spune el „Serapions va fi istorie”.

Imi daruieste un album cat casa care reuneste activitatea teatrului de la infiintare si pana in prezent – are 26 de ani- imi spune ca nu accepta invitatia mea de a juca in Romania pentru ca nu mai vrea sa plece in turneu, de zece ani nu a mai facut-o, il enerveaza, il distrage de la munca sa, se simte bine aici la el acasa, ce rost are sa umble aiurea prin lume, il inteleg, imi promite totusi ca va incerca sa tina un work shop la Masca si ne despartim cu promisiunea pe care nu am luat-o in serios ca va veni la spectacolul nostru.A doua zi, la ora 19,45, Erwin Piplits lua loc in randul sapte al teatrului Shauspielhaus ca sa vada PARCUL. A aplaudat alaturi de spectatori, in marea lor majoritate romani in timpul spectacolului si pe toata durata celor opt minute cat dureaza muzica de aplauze si ceea ce i-a spus Ancai despre spectacol, despre actori, despre ce am facut noi pastrez pentru mine caci oricum nu m-ar crede nimeni si vreau sa pun vorbele lui ca motto la urmatoarea carte care va intregi anul viitor imaginea celor 25 de ani de existenta a Teatrului Masca. A plecat apoi, ascuns sub o uriasa umbrela si s-a topit in ploaia care a curs neincetat, ducandu-se spre gandurile lui, spre munca si bucuriile lui, pandit de tristetea nerecunostintei, painea tuturor marilor creatori.

Erwin Piplits a vazut la lucru Teatrul Masca!

S-a intamplat vineri 16 mai 2014 la Viena!

Postat de: teatrulmasca | aprilie 13, 2014

La multi ani!

Tuturor celor care poarta nume de floare, un calduros La multi ani!

Postat de: teatrulmasca | aprilie 5, 2014

Fata din Andros a murit!

In urma cu foarte multi ani, imi este si teama sa numar exact, Grigore Gonta a reunit grupul de tineri care decisese sa-si caute un drum in teatru, eram cativa la Teatrul National care cam incepuseram sa ne punem intrebari in legatura cu misiunea noastra in arta si asa a aparut unul dintre cele mai fermecatoare spectacole ale vremii si care avea sa faca un parcurs de 700 de reprezentatii, Fata din Andros.

Am trait, am jucat, am savurat clipele de glorie, ne-am acoperit de ele si apoi iar am trait, fiecare cum a stiut, cum a vrut, cum a putut. Intr-o zi, iarasi dupa multi, foarte multi ani de la premiera, Grigore Gonta ne-a propus sa reluam spectacolul. Traim toti, era argumentul cel mai puternic si, mie personal mi s-a parut cat se poate de incitant prin tragismul lui continut. Traim INCA toti! Ce straniu suna! Nu s-a putut realiza acest proiect si nici nu vreau sa scriu aici de ce, nu are importanta, sau are, dar nu mai conteaza.

Astazi am aflat ca unul dintre noi nu mai este, a plecat definitiv. Raducu Itcus, cel care l-a jucat pe Chremes a murit. Vestea ne-a socat pe toti ca orice veste de acest fel. Incredibil, dar Raducu, cel care parea predestinat sa traiasca suta ne-a parasit. Odata cu el a murit si infailibilitatea argumentului TRAIM TOTI. Odata cu el a murit si Fata din Andros.

Sa doarma in pace si liniste amandoi, sa fie odihniti in linistea gandurilor noastre!

Postat de: teatrulmasca | martie 30, 2014

A murit o lalea!

Am intrat in curte ieri dupa repetitie purtand in gand glasurile actorilor, intonatiile, sunetele de tot felul pe care o repetitie le starneste si dintr-odata am ramas trasnit, totul s-a risipit, nimic numai era important, caci, intre celelalte lalele si zambile si narcise care impanzesc bucata de pamant din fata casei se petrecuse o tragedie fara seaman. Laleaua mica pe care o vazusem acum cateva zile scotand capul si pregatindu-se sa explodeze a murit fara sa traiasca, a murit asa cum mor unii oameni fara de noroc. Nu s-a mai deschis, petalele ei rozalii s-au chircit a durere si nicio lacrima nu a scos lumea pentru mica fiinta prea repede si absurd intoarsa in pamant.

Va spun tuturor: traiti cum trebuie, incercati sa fiti fericiti fara sa-i distrugeti pe ceilalti pentru asta ( aceea nu este fericire daca o cuceriti astfel), daruiti, daruiti mai ales, iar asta inseamna, daca sunteti actori si oameni de teatru sa iubiti spectacolul ca pe cea mai frumoasa si mai adevarata clipa din viata.

Mica mea lalea a murit. Poate este si vina mea, sigur este, poate ar fi trebuit sa sap la radacina, sa pun ceva pamant negru, dar lalelele nu au nevoie de asa ceva. Ele traiesc si mor pentru ca sa ne faca fericiti, asa cum si noi, actorii, traim si murim numai pentru ca publicul nostru sa fie multumit.

S-a intamplat sa moara si nu am apucat sa fiu fericit!

Te astept anul viitor, frumoasa mea, nefericita zana roz!

Au inflorit iar magheranii

Si n-a prins nimenea de veste

Si-acum se trec, cum trec prin lume

Atatea vieti ce pan’ la moarte

Se-ascund in numarul multimii

Si umilite stau deoparte

Cum sta intre surori

Sfioasa Cenusareasa din poveste!

Postat de: teatrulmasca | martie 21, 2014

Dusmanii? De ce?

Spectacol cu Romeo si Julieta. Un cronicar invitat. Un cronicar din generatia mea. Un cronicar fata de care am consideratia pe care o port tuturor colegilor mei. Am simtit impreuna, am trudit impreuna, ne-am apreciat cand am avut ocazia. L-am invitat, i-am pus la dispozitie doua locuri, i-am transmis ca ne vedem dupa spectacol sa bem un pahar impreuna si sa depanam amintiri.

Nu i-a placut spectacolul.

A ras atunci cand, dupa mine si dupa cei din sala nu era de ras.

S-a foit nemultumit.

La sfarsitul spectacolului, desi toata lumea era ridicata in picioare si aplauda a ramas in scaun cu mainile incrucisate si cu o teribila incruntatura de dispret pe chip.

Cand in sfarsit a avut ocazia a sters-o din teatru fara sa spuna la revedere.

Parca am fi fost dusmani, parca un spectacol care nu place trebuie neaparat sa puna intre noi un zid de dispret si refuz.

De ce?

A scris o cronica dispretuitoare si calaie cu care sunt de acord, in sensul ca fiecare este liber sa scrie ce vrea, sa gandeasca ce poate.

Orice opinie la adresa mea este respectata de mine, nu am nimic de comentat.

Dar, intre vituperarile imprastiate in toate directiile cu aerul unui specialist in toate a facut si un gest pe care, trebuie sa o spun, il detest. A „injurat” o tanara actrita, atat de tanara ca inca nu a terminat liceul, atat de buna incat este deja actrita. Sa vorbesti atat de urat despre o noua generatie, sa vorbesti atat de marunt, de pricinos, atat de fara grija, atat de necivilizat, asta nu face parte din stilul generatiei mele. NU! Noi nu am fost invatati asa, noi nu am crescut asa. Suntem oameni batrani si daca ar aparea Moni Ghelerter, profesorul nostru pe hol ne-ar tresari inimile de spaima ca nu suntem exact ceea ce a vrut el.

-Eu sper sa fiti talentati, eu sper sa aveti noroc si succes. Dar, dincolo de toate acestea, eu sper ca NICIODATA, dar niciodata nu veti fi MITOCANI!

Asa ne-a vorbit maestrul nostru la ultima intalnire cu noi.

As vrea sa cred ca, atat cat s-a putut ne-am tinut de cuvant.

Cronicarul insa nu este actor si nu l-a avut profesor pe Moni Ghelerter.

Asadar el poate. poate, dar este pacat.

Postat de: teatrulmasca | martie 9, 2014

Primele impresii!

Este foarte bine primit de spectatori care nu se sfiesc sa apalude performanta actorilor chiar daca tensiunea este, uneori, greu de suportat. Aplauze la scena deschisa, priviri avide, participare totala, acestea sunt evidente pe intreaga durata a reprezentatiei. Este un spectacol cu foarte multa personalitate si din aceasta cauza va avea adoratori si detractori. Vor fi si oameni care nu vor accepta stilul si nu vor fi instare, pe cale de consecinta, sa se bucure la niciun moment. Este un spectacol care te face sa iei atitudine, sa te lipesti de el sau sa-l refuzi. Intr-un fel este bine, numai ca ultimii, cei care nu-l vor iubi deloc, se vor vedea nevoiti sa indure in fotolii supliciul sau, daca vor fi mai prost crescuti, sa se afirme comentand si plictisindu-se la vedere. Nu am solutie pentru asta, nu-i pot da afara, ar si deranja daca ar pleca, chiar nu m-am gandit deloc la aceasta situatie pe care chiar daca o intrevad nu mi-o doresc. Au fost trei reprezentatii, fiecare cu intamplarile ei, unele cat se pate de interesante. La una dintre ele s-a rupt efectiv o daga, exact aceea pe care trebuia sa o ia Julieta pentru a se omori. Cand am ajuns la scena in care se trezeste i-am soptit sa ia cealalta daga si se pare ca a auzit desi soapta mea a fost cat se pate de retinuta. O sabie a aterizat in culise absolut aiurea si nu a mai putut fi folosita, un mar a fost uitat in scena, o masca a zacut intr-un colt fara sa fie vazuta, se mai aprind unele reflectoare in alte ritmuri decat cele convenite, este foarte clar ca specatcolul traieste, este viu, se zbate, striga, isi afirma conditia. Stilul „statuie vivanta” este evident si foarte generos in imagini.

Si ar mai fi ceva! In urma cu 39 de ani, in timpul spectacolului cu Imblanzirea scorpiei aflam ca sunt tata. Ieri, in timpul spectacolului cu Romeo si Julieta am aflat ca sunt bunic! Shakespeare in toata puterea cuvantului!

Postat de: teatrulmasca | martie 3, 2014

Care sunt ingredientele din care se face un spectacol?

Sunt destule si unele mai importante decat altele. Textul sau scenariul, ideea centrala sau mesajul, muzica, miscarea, lumina, decorul, costumele, modul in care sunt invitati si apoi primiti spectatorii, intelesul dat de creatori, intelesul dat de spectatori si inca vreo cateva asupra carora nici nu ma mai opresc. Dar, dincolo de toate aceste lucruri care fac structura spectacolului, consistenta sa, se adauga unul, cel care face ca spectacolul sa fie unic, sa ma si sa-i reprezinte pe ceilalti colaboratori: particica din noi care moare odata cu venirea la viata a spectacolului.  Milioanele de neuroni, credinta, bucatica de suflet, durerea si bucuria, tristetea si voiosia, incrancenarea si relaxarea, confesarea si mutenia incapatanata, intr-un cuvant carnea noastra smulsa si arsa pe jaratecul unei idei.

Daca s-ar putea detalia componentele unui spectacol ati fi surprinsi cat din toate acestea se regaesc in el si in ce cantitate. Cu fiecare spectacol un artist se apropie de moarte si o face fara sa se teama, nu pentru ca nu ar sti acest lucru ci pentru ca lumina acestuia este mai presus de instinctul de aparare al fiecaruia dintre noi. Suntem niste fluturi care murim pe o lampa incinsa nu pentru ca nu am sti acest lucru, nu pentru ca nu am putea sa ne ferim ci pentru ca nu se poate sa te aprinzi fara sa arzi.

In multimea de politicieni guresi si fara rusine, in multimea de oameni care traiesc cu convingerea ca sunt buricul lumii, o lume mai mare sau mai mica dar cu un buric invers proportional cu IQ ul personal, actorul, creatorul de teatru este o scanteie care se stinge in chiar clipa in care a luminat. Teatrul este un joc de artificii care mai lumineaza un pic pe retina celor care au asistat la un spectacol dar care poate sa se reaprinda oricand gratie bucatii de suflet jertfita de fiecare creator. Astfel, teatrul este o efemerida eterna!

Postat de: teatrulmasca | februarie 26, 2014

Cel mai frumos moment!

Romeo si Julieta a intrat in faza finala, se pun luminile. Este, dupa mine, cel mai frumos moment din munca la un spectacol. Din multe motive. Intai pentru ca descoperi lucruri la care chiar nu te-ai gandit, lumina descopera cotloane noi, reflexele unui reflector pot schimba sensuri, teatrul, scena, devin spatiul unor adevarate miracole, iar costumele, fetele actorilor, gesturile, chiar si sunetele se acopera de un val diafan care le da valoare, prestanta. Al doilea lucru se refera la munca actorilor, care capata un alt sens. Practic se opreste repetitia, asa cum a fost ea facuta pana acum, actorul pare a deveni o marioneta asezata de regizor cand ici, cand colo pentru a prinde cat mai bine lumina. Asta doar pentru actorii slabi. Cei buni stiu ca in aceste clipe este nevoie de talent si indarjire, de iscodire curioasa, de umblet dupa personaj, de adaptare la clar obscur, de racordare a ritmurilor interioare la energiile noului spatiu caci in lumina spatiul scenei este cu totul altul. Practic este o repetitie condusa de ei insisi, de actori, in absenta regizorului care incearca sa picteze panza gandurilor sale. Ne vom revedea in generale, acolo unde concertul care este spectacolul reface milenara istorie  a vietii fabuloase a teatrului. Da, la Romeo si Julieta a inceput cea mai frumoasa parte a muncii noastre, timp de cateva zile punem lumini!

Postat de: teatrulmasca | februarie 21, 2014

Public!

La casa de bilete a Teatrului de Comedie, un spectator, vazand ca sambata se joaca PARCUL, spectacol al Teatrului Masca intreaba:

– Ce spectacol e asta?

– Un spectacol fara cuvinte?

-?

– Este despre istoria parcului Cismigiu.

– E comedie?

– Da.

– Adica se rade?

– Da!

– Pai cum sa se rada daca este fara cuvinte?

-!?

 

Spectacolele de maine ne vor spune enorm de multe lucruri despre public, despre noi, despre teatru, despre ce suntem, ce speram, ce vrem, ce putem sa fim.

Older Posts »

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: