A murit o lalea!

Am intrat in curte ieri dupa repetitie purtand in gand glasurile actorilor, intonatiile, sunetele de tot felul pe care o repetitie le starneste si dintr-odata am ramas trasnit, totul s-a risipit, nimic numai era important, caci, intre celelalte lalele si zambile si narcise care impanzesc bucata de pamant din fata casei se petrecuse o tragedie fara seaman. Laleaua mica pe care o vazusem acum cateva zile scotand capul si pregatindu-se sa explodeze a murit fara sa traiasca, a murit asa cum mor unii oameni fara de noroc. Nu s-a mai deschis, petalele ei rozalii s-au chircit a durere si nicio lacrima nu a scos lumea pentru mica fiinta prea repede si absurd intoarsa in pamant.

Va spun tuturor: traiti cum trebuie, incercati sa fiti fericiti fara sa-i distrugeti pe ceilalti pentru asta ( aceea nu este fericire daca o cuceriti astfel), daruiti, daruiti mai ales, iar asta inseamna, daca sunteti actori si oameni de teatru sa iubiti spectacolul ca pe cea mai frumoasa si mai adevarata clipa din viata.

Mica mea lalea a murit. Poate este si vina mea, sigur este, poate ar fi trebuit sa sap la radacina, sa pun ceva pamant negru, dar lalelele nu au nevoie de asa ceva. Ele traiesc si mor pentru ca sa ne faca fericiti, asa cum si noi, actorii, traim si murim numai pentru ca publicul nostru sa fie multumit.

S-a intamplat sa moara si nu am apucat sa fiu fericit!

Te astept anul viitor, frumoasa mea, nefericita zana roz!

Au inflorit iar magheranii

Si n-a prins nimenea de veste

Si-acum se trec, cum trec prin lume

Atatea vieti ce pan’ la moarte

Se-ascund in numarul multimii

Si umilite stau deoparte

Cum sta intre surori

Sfioasa Cenusareasa din poveste!